Cine ar
iubi un scriitor de modă veche ca mine? Nimeni. Nu pot dărui nimic.
Pot doar a scrie pe o foaie cu cerneală tot ceea ce
sufletu-mi dictează spre a mea iubire, pot dărui doar cuvinte frumos armonizate
ca într-o piesă de-a lui Mozart sau de-a lui Bethoveen.
Pot şopti vorbe duioase recitate dintr-un poem vechi, uitat
într-o bibliotecă prăfuită sau venite pe moment, din mine.
Pot privi apusul alături de tine, stând liniştită, la
pieptu-ţi, tăcând... tăcând, descifrându-ţi tăcerea sau îţi pot povesti despre
culorile frumoase ale soarelui şi ale cerului, despre felul cum soarele se
pierde în asfinţit.
Uneori îţi voi spune să mă laşi singură, între ale mele
cărţi şi scrieri pentru că vocea ta, privirea ta, ochii tăi radianţi îmi vor
distrage atenţia din ale mele nevoi singuratice, dar tu, iubirea mea, tu să
stai lângă mine tăcând, să fii ca un paznic şi să mă aştepţi, căci atunci îţi
voi aprecia mai mult grija, compania şi te voi răsplăti de două ori mai mult.
Alteori, în unele nopţi melancolice, nici eu nu voi ştii ce
am, cum mă simt, nu voi avea o nevoie de lectură, voi fi pierdută în gânduri
seci, atunci voi avea nevoie de tine mai mult ca oricând să fii lângă mine, să
mă asculţi chiar de nu vei înţelege vrun cuvânt, să-mi vorbeşti duios, să mă
iubeşti.
Iar atunci când îmi vei cere ajutorul, când vei avea nevoie
de mine, de un sfat, de o grijă, de vorbe voi fi lângă tine trup şi suflet,
căci sufletul unui scriitor este mare, dar neînţeles.
Vreau să ştii că, voi aştepta loială, privind cu îngrijorare
şi răbdare la fereastră să-mi vii acasă.
