Nostalgie

Faţa îi era crispată, în ochii ei se vedeau tristeţi amăgitoare. Gândul îi era departe, mult prea departe de camera aceea, de mine. Puteam simţi neliniştea din sufletul ei, durerea din torace care o chinuia mereu, disperarea din voce, dar nu zicea nimic. Stătea şi se uita în gol, nemişcată. Uneori credeam că e o statuetă nepreţuită mie, apoi zăream lacrimi în ochii ei mărunţi şi îmi aminteam ca este o fiinţă. Îmi vorbea rar şi când o făcea îşi găsea greu cuvintele.
Încercam să fiu lângă ea, dar se îndepărta tot mai mult cu fiecare gest pe care îl făceam. Când o atingeam tresărea, se uita o clipă la mine cu nişte ochii trişti şi goi, îşi apleca puţin capul, timp în care îi mângâiam încet obrazul, apoi pleca. În unele nopţi se cuibărea la pieptul meu şi se liniştea adormind. O sorbeam din priviri, îi şopteam vorbe calde, mă jucam cu şuviţele-i roşcate şi o strângeam tare lângă mine. Atunci nu se speria, mă lăsa să-i fiu alinare a singurătăţii şi, din păcate, doar atât. Uneori, simţeam că mă iubeşte, dar acest lucru se pierdea imediat ce revenea la starea de solitudine.
Odată, m-a întrebat melancolică:
-Ce doreşti de la mine?
-Nimic. I-am răspuns cu un zâmbet cald.
-Atunci de ce eşti aici?
-Pentru că te iubesc.
-Este fără rost, eu nu iubesc.
-Nu îţi cer să mă iubeşti, îţi cer să mă laşi să te iubesc, să fiu lângă tine, să fiu medicamentul tău.
S-a încruntat.
-Vei pleca şi apoi, dacă te voi lăsa să te apropii de mine, îmi vei lipsi.
I-am luat mâna într-a mea sărutând-o şi spunându-i că n-am să plec. S-a uitat nostalgic la mine câteva clipe, m-a sărutat pe frunte şi apoi mi-a zâmbit plângând.
-Vei pleca. Toţi pleacă.
M-am întristat văzând-o aşa. Am luat-o în braţe punându-i căpşorul la pieptul meu încercând s-o liniştesc.
Când credeam că adormise, mi-a şoptit:
-Te rog să nu pleci.