Buzele imi tremură, simt pulsul inimii cum mi se accentuează, trupul începe a mi se simţi la fel de fragil precum a unei peniţe cu cerneală, cerneala mi se termină... Dacă aş fii un înger, aripile mi-ar fremăta de dorinţă... dorinţa de a te avea mai aproape. Eşti lângă mine. Mi-e frică. Ia-mă în braţe. Ochii mei nu-i pot ţine piept alor tăi, ochii tăi privesc departe, ai mei îţi caută cele mai ascunse sentimente, temeri, te caută insistent.
Vorbeşti.. nu te pot auzi, mă simt penibil. Mintea mea se gândeşte la cuvinte pe care ţi le-aş putea spune, mi-e prea teamă să o fac. Eşti aici, dar te simt departe. Aşa să fie? Îmi acorzi un minut de atenţie? Timp? Îţi aminteşti de mine? Te rog, vezi-mă lângă tine... sunt aici. Nu mă răni, ti-aş cade în genunchi la fel de uşor cum cad frunzele toamna. În faţa ta sunt ca o floare ofilită. Mi-ai putea oferi puţină afecţiune?
Şi eşti încă aici, în faţa mea. Cuvintele încă îmi sunt pierdute. Nu mai pot gândi, nu mă pot mişca. Mi-e teamă să te privesc. Mi-e teamă că vei privi prin mine şi nu în mine. Vorbele tale mă dor la fel de mult precum mă liniştesc, iar tăcerea mă sperie. Îmi ridic capul încet şi timid...
Mă trezesc. Nu eşti aici. Totul a fost un vis. Plâng...
Visele devin realitate daca ai incredere.
RăspundețiȘtergere